Deschiderea sufletului: o apologie a remuşcării

Repovestirea scutierului lui Ahab, un patriot evreu cam agnostic, înaintea luptei cu arameii în care Ahab îşi cam pierde viaţa (Text: 1 Regi 21)

Regele Ahab încă mai stăpâneşte peste Israel. Chiar dacă lupta de astăzi se anunţă grea, noi avem şanse mari de reuşită. De partea noastră sunt şi iudeii, iar profeţii, nu puţini, ne-au prezis o biruinţă strălucită. Evident, Mica nu se poate pune la socoteală. Toată preocuparea asta pentru interpretarea vieţii noastre din perspectiva zeilor nu mi se pare firească. Dacă n-aş şti că toate problemele regelui au început tocmai de aici... E adevărat, Ilie era mult mai încăpăţânat decât Mica. Şi-apoi toată lumea ştie că relaţiile regelui cu Domnul şi cu profeţii Acestuia erau dezastruoase datorită preferinţei sale pentru cultul lui Baal şi al Astarteei. Preferinţa aceasta era cultivată cu ajutorul nepreţuitei sale soţii, prinţesa feniciană, Izabela. Prin maşinaţiunile acesteia, cultul lui Iahve a fost scos în ilegalitate, profeţii Domnului au ajuns nişte proscrişi, iar închinătorii Lui – colaboraţionişti şi trădători. Dacă nu ar fi fost nesuferitul profet din Tişbi, dacă nu ar fi intervenit Ilie, probabil că ar fi rămas aşa multă vreme. Din păcate monarhia a suferit un oarecare regres de când profetul Ilie a luat poziţie împotriva cultului lui Baal şi a fost umilită în confruntarea publică de pe Carmel. Aşa se face că monarhia a revenit la echilibristica „mersului pe sârmă” tolerând religia lui Iahve câtă vreme nu deranja prin radicalismul ei. Pentru a scuti ţara de tulburătoarea lui prezenţă, Ilie a fost declarat persona non grata.

Acum trei ani am trăit unul dintre episoadele cele mai faste ale domniei sale, când regele Ahab a repurtat o îndoită victorie împotriva arameilor. Deşi nebăgată în seamă iniţial, contribuţia lui Dumnezeu a fost evidenţiată mai târziu datorită caracterului religios pe care arameii l-au dat campaniei lor. Finalul campaniei a fost un succes considerabil deoarece Ahab a reuşit să încheie un legământ favorabil cu regele arameilor. Cu toate acestea, Domnul îl mustră pe rege pentru lipsa lui de sensibilitate faţă de standardele lui Dumnezeu, care se aşteptase ca regele Ben-Haddad să fi fost pedepsit pentru idolatria şi imoralitatea sa. La sfârşitul campaniei militare, aflaţi în drum spre casă, am făcut un scurt popas la reşedinţa de iarnă din Izreel.

Departe de a se bucura de liniştea căminului regăsit, Ahab s-a întors acasă profund dezamăgit de mesajul profetic. Fusese deranjat (pentru a câta oară) pentru a nu-i fi fost înţelese bunele sale intenţii (tot el!). După ce repurtase victorii atât de răsunătoare se aşteptase la nişte ecouri ceva mai favorabile. Când colo, are parte de mustrare şi neînţelegere. Campaniei militare cu ritmul ei alert şi tensionat, i-au urmat zile lâncede şi neinteresante în palatul din Samaria. Într-una din aceste zile plate, Ahab şi-a adus aminte de vechea lui pasiune pentru grădinărit şi lipsa unui teren adecvat pentru o astfel de îndeletnicire la proprietatea din Izreel unde îşi avea construit palatul de iarnă. Dintr-o dată i-a venit în minte terenul vecinului său din Izreel, un om înstărit care întreţinea de mulţi ani o vie îmbătrânită, dar pe care nu-l întâlnise niciodată pentru că nu locuia acolo. A făcut nişte cercetări şi a aflat unde locuia Nabot, proprietarul viei, şi i-a scris propunându-i un târg avantajos (spera el). Răspunsul acestuia nu a întârziat să sosească, aflând cu stupoare că nici schimbul şi nici vânzarea viei nu-l ademeneau pe Nabot. Din contră, tonul mesajului i s-a părut chiar categoric. E adevărat, surpriza cea mai mare a constituit-o motivaţia refuzului – via lui Nabot reprezenta moştenirea sa părintească motiv pentru care înstrăinarea, chiar dacă s-ar face, ar trebui să se petreacă în limitele seminţiei sale. Chiar şi aşa, nu ar fi putut şi Nabot să fie mai amabil?

Un eşec suplimentar ca acesta nu a mai putut fi îndurat, astfel încât Ahab s-a retras din viaţa activă bocindu-şi propria neputinţă. Dezamăgirea sa nu a putut trece neobservată de Izabela. Regele ştia cât de mult ţinea soţia sa la el şi nu ar fi vrut să şi-o înstrăineze şi pe ea prin dovada unei incapacităţi de administrare a propriului regat atât de evident inconsecventă cu politica intransigentă promovată de Izabela după modelul regilor fenicieni. Aşadar nu i-a ascuns motivul dezamăgirii sale dar a aruncat toată vina eşecului său pe umerii rebelului Nabot. Pur şi simplu, „Nabot nu vrea să-mi dea via, deşi am fost amabil cu el.” Întărâtată ca şi căţeaua deranjată de la alăptare sau ca ursoaia lipsită de pui, Izabela preia cazul, promiţând o rezolvare autoritară în ton cu investitura. Lipsa de idei a lui Ahab este compensată rapid de ingeniozitatea soţiei sale. De fapt, pe aceasta şi mizase. Promisiunea Izabelei – „Eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel!”— este despovărătoare prin claritatea ei şi dezarmantă prin tonul ei. Ahab experimenta, în sfârşit, uşurarea de povara neputinţei sale dar anticipa reconfortarea cu strângerea de inimă pe care numai tragismul unui deznodământ neaşteptat de violent o poate da.

În adevăr, Izabela pusese la cale un complot de denigrare a acestei persoane, influente de altfel. Şi cum poporul religios încă mai gusta scandalurile religioase, păgâna feniciană a inventat un caz de blasfemie şi de incitare la anarhie care-l avea ca subiect pe nimeni altul decât pe Nabot. Aparenţa de credibilitate a fost creată în asociere cu liderii comunităţii şi cu doi martori (lipsiţi de scrupule). Rezolvarea unui astfel de litigiu solicita o rezolvare definitivă care nu putea fi decât moartea prin lapidare. În caz contrar, conform Legii, era permisă incriminarea întregii aşezări riscând acelaşi tratament. Exemplară supunerea dregătorilor pentru solicitarea expresă venită din partea „regelui”, minuţioasă organizarea îndepărtării lui Nabot. Chiar dacă purta sigiliul regal, solicitarea era însoţită de cordialitatea de care numai soţia acestuia era în stare. Stilul înscenării, parfumul documentului, claritatea exprimării, caligrafia documentului, sau persoana solului, au sugerat de o manieră suficient de transparentă autorul conspiraţiei. Aşa se face că, la finalizarea proiectului, Sfatul cetăţii a informat-o pe Izabela despre încheierea nestingherită a „cazului Nabot” cu o nonşalanţă care pietrifică până şi pe cel mai nepăsător spectator al scenei. Planul a fost împlinit întocmai până în cele mai mici detalii, iar concluzia reproduce cu fidelitate sentinţa hotărâtă din start de Izabela: „Nabot a fost lapidat şi a murit.”

De acum înainte nimic nu-l mai putea împiedica pe rege să preia controlul asupra proprietăţii unui uzurpator şi blasfemiator. Mai putea oare cineva să i se asocieze lui Nabot, când imaginea sa publică era compromisă atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de comunitate? În astfel de condiţii cine şi-ar mai risca viaţa? Vajnică soţie, straşnică soluţie!? Dar mirarea tocmai aici intervine. Când te aştepţi la bine, răul îţi iese în drum. Cum altfel să-l poţi numi pe colţunosul Ilie, profetu’ lu’ peşte? De unde a aflat nu se ştie, cert este că a surprins pe toată lumea, dar mai ales pe Ahab, atunci când, pe nepusă masă, a sărit în drum Ilie. „M-ai găsit, vrăjmaşule?” a exclamat cu disperare regele. La un astfel de salut, Ilie ar fi avut la îndemână invectivele „Criminalule! Tâlharule!” Cu siguranţă, efectul lor a fost mult diminuat de referirea directă a regelui în exerciţiu la statutul social pe care profetul itinerant o avea, adică cea de inamicul public nr. 1. Orice adăugire de acelaşi tip avea neplăcuta menire de a altera definitiv oportunitatea dialogului şi declaraţia oracolului său de o capitală importanţă ar fi fost întârziată. Aşadar, tişbitul şi-a proclamat pe nerăsuflate mesajul şi a plecat ca şi când nici n-ar fi fost. Cu siguranţă a fost un eşec, o întâlnire fără rost. L-am citit din ochi cât timp îşi rostea oracolul. Privirea aceea care spunea că Ahab era irecuperabil, iar cauza recuperării sale – iremediabil pierdută, nu l-a părăsit nici o clipă.

El nu a mai aflat ce ştim noi. Surprinzătoare sau anticipată, dorită sau neînţeleasă, pocăinţa lui Ahab a fost ceva real. Pentru noi, care l-am cunoscut cât de cât pe rege, galant, gurmand, dinamic, preocupat de luxul de la curte şi de privilegiile oficiului său, să ne trezim într-o bună zi cu un monarh în zdrenţe, dezinteresat de meniuri şi garderobă, cu mişcări lente şi vorbă domoală. Nici Ilie, în zelul lui pentru Domnul, cred că nu şi-ar fi imaginat un Ahab atât de schimbat. În fond, cine şi-ar dori un rege de cârpă? Ce să faci cu el când sună trâmbiţa chemarea la oaste? Se zice că Dumnezeu l-a iertat pe rege, amânându-i împlinirea condamnării. Eu unul zic „Bine că a scăpat regele de presiunea tişbitului şi i-au venit minţile la cap, altfel astăzi nu ne-am afla aici, pe câmpul de bătaie cu arameii. Ce să mai zic? Acum, bine că începe lupta! Voi mai vedea eu ce va fi cu Ilie şi cu Mica dar, aşa cum zicea regele, după ce mă voi întoarce în pace la Samaria.

Cunoaştem că lupta s-a sfârşit tragic, Ahab fiind rănit mortal şi decedând după o suferinţă scurtă. Ultimele cuvinte ale scutierului său au fost: „Plecaţi acasă în pace, regele a murit!” lăsând neîmplinit visul regelui de a fi recuperat o cetate evreiască aflată sub ocupaţie aramaică. Cât despre preocuparea sa pentru profeţiile lui Ilie şi a lui Mica, poate că l-au determinat să-şi revizuiască viaţa, nu ştim!

Interpretarea
Criza viei lui Nabot scoate în evidenţă o carenţă de caracter a regelui Ahab: incapacitatea sa de a rezista presiunilor exercitate de patimi. Spunând aceasta, tabloul moral al lui Ahab devine, dintr-odată, tabloul nostru al tuturora care ne împotrivim cu succes variabil patimilor noastre. Dacă înţelegem antropologia asemenea lui Henri Bergson, un filosof catolic francez, omul este un mecanism complex aflat în permanentă tensiune între dorinţele sinelui şi aşteptările societăţii. Acestea acţionează asupra sa ca obligaţii pe care sinele le arbitrează din perspectiva legilor cărora le subscrie prin simplul fapt că există.

Omul are o natură dublă: individuală şi comunitară, motiv pentru care el se simte dator atât sieşi cât şi societăţii în care trăieşte. Deosebirea dintre om şi alte vieţuitoare care trăiesc în comunităţi (chiar şi rudimentarele furnici) este că, spre deosebire de acestea, omul are conştiinţă. Datoria sa faţă de comunitate prevalează datoria sa faţă de sine: obligaţia morală este superioară oricărei obligaţii. Omul contribuie la viaţa societăţii din opţiune proprie, nu din inerţie, instinct, sau orice obligaţie particulară. Câtă vreme este angrenat într-o comunitate conştiinţa omului îi va ridica mereu probleme care vizează relaţia sa cu ceilalţi indivizi. Nici chiar Robinson Crusoe, pe insula lui părăsită, nu a încetat vreodată a fi om, deoarece acţiunile sale aveau valoare din prisma comunităţii în care ar fi vrut să fie parte, comunitatea umană. Aşa cum gustul, dorinţa ori capriciul gol dezumanizează, respectarea legilor, indiferent care sunt ele, ne îndreptăţesc să ne numim oameni. Remuşcarea (angoasa morală) reprezintă perturbarea dintre eu-ul individual şi eu-ul social. Vinovatul, chiar dacă este nedescoperit, are de înfruntat oprobriul societăţii al cărei standard îl cunoaşte în interiorul său. Chiar dacă societatea îl tratează ca pe un inocent (prezumţia de nevinovăţie) standardul ei este adânc impregnat în interiorul fiecărui individ. El nu va reuşi să se integreze cu adevărat în societate decât dacă îşi mărturiseşte vina.

Ahab este tipul persoanei cu un eu colectiv atrofiat de dorinţele nebune ale eului individual. Pendularea între religii denotă, în cazul lui Ahab şi a celor asemenea lui, preocuparea omului după un standard comunitar mai permisiv, mai lax. Profeţii Domnului sunt arbitrii care au suplinit lipsurile conştiinţei sale. Primul său păcat din textul citit îl reprezintă dorinţa de nestăvilit după proprietatea vecinului său. Interesant este că amăreala lui Ahab nu apare la confruntarea dorinţei sale cu obligaţia ridicată de porunca a zecea din Decalog, ceea ce denotă faptul că Ahab nu aprecia valoarea morală a Legii lui Moise. Dezamăgirea lui Ahab atinge culmi paroxistice când conştiinţa sa îi interzice preluarea terenului din pricina faptului că acesta era moştenire de familie. Cu atât mai înţeleaptă apare replica de refuz a lui Nabot care a făcut uz de acest articol. Oricum, nu se mai putea face recurs la interdicţia împotriva unui gând ascuns din moment ce acesta găsise materializare.

Cazuistic aproape pentru mintea criminală, vina nedescoperită concepe modalităţi de tăinuire a crimei. Individul vrea să rămână în comunitate, dar are impresia că tăinuindu-şi problemele va rămâne un bun membru al grupului din care face parte. Uluitoare înşelăciune care funcţionează cu succes de când este omul. Până şi victimele care au recidivat încă mai găsesc dulce somnul tăinuirii, cel puţin câteva nopţi. Şi uite-aşa, una după cealaltă vinile bătucesc conştiinţa sensibilă şi alertă, transformând-o într-una lâncedă şi somnolentă. Ahab ştie că nu va ajunge niciodată să se bucure să moştenirea lui Nabot, dar tocmai gândul acesta îl chinuie. El spune doar o jumătate de adevăr soţiei sale, ştiind că ea va recurge la modalităţi neortodoxe pentru a-i satisface această plăcere. Credea că folosind mâna altuia va ajunge să se bucure de privilegiile pe care conştiinţa sa i le refuza altfel. Probabil că nu există mârşăvie mai mare decât să foloseşti pentru meschinăriile proprii mâna inocentă a copilului, ignoranţa partenerului sau buna-credinţa a prietenului. Regina Izabela nu poate fi disculpată deoarece în ciuda faptului că nu accepta standardul moral al supuşilor ei, face uz de acesta pentru a-şi îndepărta inamicii. Nimic mai promiscuu decât elasticitatea standardelor proprii, unul pentru sine, altul pentru celălalt, unul pentru ego, altul pentru alter-ego. Dacă este vinovată de ceva, atunci regina Izabela este vinovată de cameleonism moral, de polimorfism spiritual, de fluiditate, de lipsă de norme, de exacerbarea eu-ului individual. Din pricina acestei femei, recuperarea socială şi spirituală a omului Ahab este infinit mai dificilă şi mai târzie.

Finalmente, regina lui Ahab, parcă mai mult decât o co-regentă a lui, nu este singura responsabilă de atentat împotriva bunelor moravuri, instigare la omor, omor din culpă, şi de oricâte alte capete de acuzare i-am găsi vinovaţi pe instrumentele asasinatului politic căruia i-a căzut victimă Nabot. Vinovat, alături de ea, este însuşi Ahab care a presupus şi şi-a dorit îndepărtarea lui Nabot, bucurându-se pe nedrept de uzufructul semenului său obţinut prin fraudă şi crimă.

Suficiente motive pentru glăsuirea justiţiară a lui Dumnezeu prin moartea lui Ahab. Prin ceea ce părea un simplu incident domestic a răbufnit corupţia unui sistem. Moartea prematură a unui om cult şi înstărit ascundea de fapt aroganţa unui egoist înfumurat cu veleităţi de tiran. Intriga schimbării de proprietate a unei vii din Izreel camufla urâciunea unui caracter conform căruia lumea ar fi fost mai bună cu el singur într-însa. Scutierul care a judecat distant „cazul regele Ahab contra profetul Ilie” este, evident, doar un personaj imaginar. Toţi cei care am ajuns să-l acuzăm pe Ahab ne-am condamnat şi pe noi o dată cu el. Altminteri am ajunge să susţinem că există numai păcat, dar nu păcătoşi; altfel ne putem trezi înfierând păcatul şi ignorându-i pe păcătoşi, ocărând situaţii şi dezvinovăţind persoane. Ciudată relativizare, confuză parodie, cosmopolită abstractizare, patologică delăsare!

Pentru individul care refuză metodic binele, mai există o şansă în comunitate. Pentru comunitatea care a replicat la nivel de grup preocupările patologice ale indivizilor săi nu mai există nici o altă şansă decât înnoirea din temelii. De aici ciclicitatea civilizaţiilor şi sfârşitul apocaliptic al istoriei umane. Sensul acesta de justiţie, semănat de Însuşi Dumnezeu în oameni, ne îndreptăţeşte să luăm în serios opţiunea disponibilă şi pentru Ahab. Tot la fel cum pocăinţa sa a fost exprimarea naturală a sufletului rătăcitor ar trebui să fie şi recuperarea geniilor pustiite de peregrinarea egoistă prin pustiurile individualismului. Pentru cei care au lecturat acest mesaj şansa oricărei justificări este nulă din oficiu. De acum ştii că numai cine se pocăieşte va avea parte de viaţă. Alegerea încă îţi mai aparţine.

inceput nou pentru un an nou

Salt înainte din ruină

După ce secole de-a rândul Creştinismul a supralicitat tema războiului sfânt împotriva musulmanilor, astăzi este rândul Islamului să ne demonstreze stupiditatea xenofobiei ce-i caracterizează unele cercuri fundamentaliste. Evident ambele religii dominante şi-au susţinut punctul de vedere ca fiind inspirat din revelaţia lui Dumnezeu, respectiv al lui Allah, fiind în ultimă instanţă ecoul relatărilor din Scriptură.

În adevăr Biblia vorbeşte despre o perspectivă divină asupra istoriei conform căreia poporul ajuns la culmea păcatelor sale este şters din istoria lumii. Instrumentul lui Dumnezeu folosite în acest scop variază; nu este numai Israelul, ci poate fi asirianul, caldeeanul, grecul, romanul, după cum revelează mesajele profeţilor. Mai specific, robul Domnului poate fi Moise sau Iosua, Nechao, Nebucadneţar sau Cirus. Lucrul cel mai important în această stare de lucruri este de a înţelege voia lui Dumnezeu şi de a o împlini întocmai fără a depăşi limitele prestabilite. Pe când instrumentele alese dintre ne-evrei s-au întrecut în depăşirea limitelor stabilite de Dumnezeu (Hab 1:11), evreii s-au dovedit unelte recalcitrante în mâna Domnului, arareori împlinind cu exactitate porunca Sa.

Totuşi în perioada domniei lui Ezechia, Simeoniţii au oferit un exemplu opus celor cunoscute nouă în timpul judecătorilor (1 Cron 4:24-43). Gestul lor este cu atât mai valoros cu cât statutul lor este mai nesemnificativ printre seminţiile lui Israel. Pe vremea când evreii se regrupau la Ierusalim pentru a se proteja de invazia asiriană, simeoniţii au părăsit naţiunea pentru a pune mâna pe spaţii deschise ca să-şi poată întreţine familiile şi turmele numeroase. Când unora le păsa doar de supravieţuire, aceştia se interesau de bunăstarea familiilor lor. Cinci sute dintre ei au ajuns până la triburile de amaleciţi care locuiau răzleţe în fostul regat al Edomului, în pustie, şi au împlinit ceea ce Domnul decretase prin Moise cu o mie de ani în urmă, anume nimicirea cu desăvârşire a poporului amalecit.

Războiul sfânt avea o natură spirituală evidentă, reprezenta soluţia finală a lui Dumnezeu pentru imoralitatea ajunsă la culme. Instrumentul nu avea importanţă în sine. Faptul că Domnul a ales naţiunea Israel să funcţioneze în anumite instanţe ca instrumentul Său a fost un privilegiu acordat acestora pentru a le conştientiza principiul conform căruia Dumnezeu limitează păcatul lumii. Totuşi israeliţii înşişi aveau să guste amarul acestei severe disciplinări cu o singură deosebire, o rămăşiţă este totuşi păstrată. Cât despre simeoniţi, cronicarul ni-i prezintă ca pe un exemplu de combativitate şi vivacitate cum rar se mai poate întâlni.

În România integrării europene puţini se mai gândesc la altceva decât la supravieţuirea lor. Cât de rar se aude de acţiuni îndrăzneţe care ţintesc la mai mult decât la regimul de pâine şi apă al buncărelor în care ne complacem să vieţuim în autocompătimire şi lipsuri. Unde ne sunt visătorii, ar putea spune cineva. Eu aş zice, unde sunt oamenii credinţei care doresc să-L vadă pe Domnul strălucind prin realizările lor? Nu de oameni violenţi sau bătăuşi avem noi nevoie, ci de oameni gata de acţiune. E timpul să ne trezim la viaţă şi să îndrăznim mai mult împreună cu Domnul nostru. Fie ca îndemnul Domnului, “îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea!” să ne trezească din amorţire astfel încât necazurile din lume să nu ne împiedice să gândim creativ, să judecăm drept şi să construim înalt.

Dimensiunile tinereşti ale slujirii lui Dumnezeu

Materialul a fost prezentat la conferinţa de tineret Pro-Mesia din Oradea (4 noiembrie 2006)

Motto:
Vă scriu, tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel rău. …
V-am scris tinerilor fiindcă sunteţi tari
şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi
şi l-aţi biruit pe cel rău. (1 Ioan 2.13-14)

După apostolul Ioan, garanţia unei vieţi creştine de biruinţă este asigurată de folosirea resurselor date de Dumnezeu prin procesul maturizării naturale (aici puterea fizică şi mentală) în statornicirea unei relaţii consistente şi de durată cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mi-am propus să investigăm două caracteristici fundamentale specifice adulţilor tineri, precum voinţa puternică şi marea disponibilitate energetică, precum şi convertirea lor pentru slujirea creştină în relaţie cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Aflaţi la vârsta la care îşi caută sens vieţii în idealuri, mentori sau instituţii care merită loialitatea şi energia lor, tinerii pot ajunge la descoperirea că şi-au ales greşit direcţia. Din păcate pentru unii, descoperirea poate veni relativ târziu în viaţă, atunci când obişnuinţa şi ruşinea îi împiedică să mai revină asupra deciziei lor. Oare nu aceasta este drama foştilor colaboratori cu Securitatea, numeroşi racolaţi încă din anii de liceu sau din primii ani de facultate? Tăria tinerilor despre care vorbeşte apostolul Ioan aici că ar avea ca efect biruinţa asupra celui rău este garantată de asocierea statornică a acestora cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu cu vreo instituţie, mentor sau idee. Mesajul acesta va lua în discuţie o alternativă biblică la investirea cu folos real a resurselor specifice tinereţii.

Ce a făcut ca istoria lui Samson să devină atât de tragică. Scriitorul cărţii Judecători, căruia îi datorăm puţinele informaţii cunoscute despre acest erou, este de opinie că realizările tuturor judecătorilor din această epocă sunt datorate unei împuterniciri speciale date de Duhul lui Dumnezeu. Totuşi, oamenii aceştia nu au impresionat nici prin statura lor morală şi nici prin ortodoxia convingerilor lor teologice. Istoria Judecătorilor demonstrează faptul că Dumnezeu se poate folosi pentru scopurile sale de orice fel de oameni pentru că, în ultimă instanţă, puterea Sa face toată diferenţa nu abilităţile recipientului uman.

Autorul Judecătorilor ne dă dezlegare şi cu privire la tragicul sfârşit al acestor lideri locali, deşi slujirea lor este memorabilă datorită împuternicirii Duhului lui Dumnezeu. În vremea lor lipsea conducerea unitară a unui rege ca şi garant al unui standard moral înalt şi al unei slujiri dedicate a lui Iahve. Impresionat de standardul impus de Moise pentru regele naţiunii, autorul Judecătorilor, el însuşi un profet, credita ideea că naţiunea lui Dumnezeu trebuie să se ghideze după Legea lui Moise, iar conducătorul suprem al naţiunii trebuie să fie un model de ascultare.
Cum ar fi arătat istoria unui om de talia lui Iefta sau Samson sub cârmuirea unui lider ca şi David? Fiecare dintre ei aveau potenţialul de a se fi înregistrat printre vitejii lui David. Pe vremea judecătorilor, eroismul era o chestiune ce se consuma local, stingându-se odată cu moartea fiecărui erou. În vremea regilor, eroismul devenise un cult sponsorizat de rege şi alimentat de profeţi.

Fiecare naţiune are proprii eroi care inspiră valorile societăţii generaţiei tinere. Istoria naţională are adesea singurul scop de a insufla tinerilor sentimentele patriotice care se presupune că au animat generaţiile anterioare. Pentru aceasta, istoria este rescrisă ignorându-se elementele inadecvate ale caracterului eroilor. Aşa se face că unii, asemenea biblicului Iefta şi românului Mihai Viteazu sunt transformaţi în patrioţi deşi au fost nişte lepădături, nişte aventurieri puşi pe căpătuială. Alţii, asemenea regelui Saul şi mareşalului Antonescu, sunt transformaţi din patrioţi în lichele.

Dacă tot se pune problema ca tânărul să mai înveţe ceva din experienţa înaintaşilor, ce poate învăţa? Cu ce valori îşi cultivă energia şi voinţa în care omul încă mai crede la această vârstă?
Biblia recunoaşte faptul că „slava tinerilor este puterea lor” tot la fel cum sfatul înţelept este găsit printre vârstnici (Pr. 20.29). Luxul cu care tinerii îşi irosesc energia este proverbial printre popoarele lumii. Înţelepciunea populară la care făcea apel Eclesiastul sfătuia ceva similar:

Tot ce găseşte mâna ta să facă,
fă cu toată puterea ta!
Căci în locuinţa morţilor, în care mergi,
nu este nici lucrare, nici chibzuială,
nici ştiinţă, nici înţelepciune. (Ec. 9.10)

Tot el, însă, revenea adăugând:

Bucură-te, tinere, în tinereţea ta!
Fii cu inima veselă cât eşti tânăr,
umblă pe căile alese de inima ta
şi plăcute ochilor tăi,
dar să ştii că pentru toate acestea
te va chema Dumnezeu la judecată. (Ec. 11.9)

Tot la fel cum se considera că puterea ierbivorelor mari stă în muşchii gâtului, semiţii apreciau că puterea omului era dată de muşchii coapselor. Similar, tinerii de astăzi concurează arătându-şi muşchii antebraţului. Din această cauză referinţele biblice la putere urmează două trasee: abilitatea militară de a purta arma pe coapsă, de a rezista asaltului cu coapse fortificate, şi abilitatea sexuală de a genera urmaşi. Nu este de mirare, atunci, că în perioada patriarhilor jurămintele se legau plasându-se mâinile celui inferior sub coapsele celui superior care şedea (Gen. 28.9). De aceea, slăbirea coapselor era inclusă printre blestemele psalmistului împotriva duşmanilor săi (Ps. 69.23[24]).

Un alt psalmist are îndrăzneala să susţină că ceea ce îl delectează cu adevărat pe Dumnezeu la om nu este puterea lui, ilustrată de muşchii coapselor, ci devoţiunea sa pentru Dumnezeu (Ps. 146.10-11). Sursa de energie nelimitată pentru puterea omului, este, conform profetului Isaia, dată de încrederea în Dumnezeu:

Flăcăii obosesc şi ostenesc,
Chiar tinerii se clatină,
Dar cei ce se încred în Domnul
Îşi înnoiesc puterea.
Ei zboară ca vulturii,
Aleargă şi nu obosesc,
Umblă şi nu ostenesc. (Is. 40.30-31)

Încrederea în Dumnezeu înseamnă modelul de viaţă trăit cu convingerea personală fermă în abilitatea lui Dumnezeu de a susţine universul şi viaţa mea personală într-un echilibru din care eu sunt avantajat la maximum pentru o relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii în progres continuu. Psalmii abundă în declaraţii de încredere în Dumnezeu şi este cartea cea mai potrivită pentru a începe să-ţi defineşti propriul standard de încredere în raport cu al altora.

Celălalt aspect al vârstei tinereţii recunoscut şi de Biblie este dedicarea pentru o cauză care mistuie toată energia, risipirea benevolă a energiei pentru un ideal înalt care îi include pe alţii, cu pasiune şi, uneori, chiar şi fără mult discernământ. Despre dedicarea tinerilor pentru cauza monarhiei scria şi regele David în Psalmul 110:

Poporul Tău este plin de înflăcărare,
Când Îţi aduni oştirea.
Cu podoabe sfinte ca din sânul zorilor
Vine tineretul Tău la Tine ca roua.

Chiar şi în mijlocul suferinţei pe care o gustase la căderea Ierusalimului, profetul îşi păstra convingerea că dedicarea tânărului pentru o cauză nobilă este o practică sănătoasă. Ideea este redată prin intermediul a trei strofe ale căror versuri încep cu litere identice:

Bun este Domnul cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută.
Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.
Bine este pentru om să poarte un jug în tinereţea lui.

Să stea singur şi să tacă pentru că Domnul i l-a pus pe umeri,
Să-şi umple gura cu ţărână şi să nu-şi piardă nădejdea,
Să dea obrazul celui ce-l loveşte şi să se sature de ocări.

Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna,
Căci de cine a fost întristat de El iarăşi se îndură după marea-I îndurare,
Căci El nu umileşte cu drag şi nu întristează pe fiii oamenilor. (Lam. 3.25-31)

Exemplul sublim de dedicare în slujirea lui Dumnezeu îl oferă nazireii şi profeţii. Spre deosebire de preoţie, care era o slujire transmisă ereditar, profetismul şi nazireatul erau tipuri de slujire transmisă vocaţional care permitea consacrarea laicilor în slujba Domnului pentru o perioadă definită sau indefinită de timp. Deschiderea slujirii lui Dumnezeu către populaţie nu era controlată de cultul central, deoarece depindea doar de hotărârea persoanei în cauză (pentru nazireu) sau de iniţiativa divină (pentru profet). În ambele situaţii, fenomenul era accesibil maselor populare şi, din această cauză, atractiv. Slujirea ereditară nu a coexistat paşnic întotdeauna cu slujire vocaţională. Exemplele biblice sugerează tocmai contrariul.

Într-un moment în care Dumnezeu a extins chemarea profetică la mai multe persoane altele decât Moise şi cu încuviinţarea acestuia, doi dintre cei chemaţi nu erau prezenţi la Tabernacul pentru primirea binecuvântării duhovniceşti. Când chemarea celor doi non-conformişti s-a materializat la fel ca şi a celorlalţi prin vorbire în limbi, Iosua reacţionează ca un Cerber al închinării cultice după standardul mozaic: „Stăpâne Moise, să fie opriţi!” La aceasta blândul Moise răspunde: „Eşti gelos pentru mine? De-ar fi tot poporul Domnului profeţi ca Domnul să pună Duhul Său în toţi!” (Num. 11.28-29).

Cu timpul, deschiderea slujirii profetice pentru laici a permis înfiinţarea Şcolii Profeţilor, un grup de învăţăcei care locuiau împreună cu maestrul lor, învăţând de la el Legea lui Moise şi inspirarea divină. Ilie şi Elisei s-au numărat printre cei mai distinşi mentori pe care i-a cunoscut Şcoala Profeţilor, înaintea suprimării sale de către regii decadenţi ai lui Israel. Aceeaşi regi se făceau vinovaţi de încurajarea fenomenului profetic aservit palatului şi întreţinut din cheltuiala regelui. Despre aceştia profeţea marele Isaia când zicea:

Domnul va smulge din Israel capul şi coada,
Ramura de finic şi trestia într-o singură zi.
Prezbiterul şi dregătorul sunt capul
Şi profetul care învaţă minciuni pe oameni este coada. (Is. 9.13-14)

Desigur nici unul dintre profeţii lui Israel nu s-a luptat într-atât cu profeţii mincinoşi ca Ieremia, acuzele sale fiind înregistrate mai ales în capitolele 23, 27 şi 29 ale cărţii care-i poartă numele. Cu toate acestea, îndrăzneala profetului Amos nu este cu nimic mai prejos decât a lui Isaia şi Ieremia. În contextul acuzelor aduse Regatului de Nord pentru nedreptatea socială promovată ca religie naţională, Amos înfierează conducerea politică a ţării şi pentru îndrăzneala de a fi oprit mişcarea populară a nazireatului şi profetismului. Acuza este introdusă de un pasaj încărcat de patos prin care se sublinia dreptul suveran al lui Dumnezeu asupra Canaanului, de care i-a deposedat pe amoriţi pentru a-i împroprietări pe evrei. În virtutea dreptului de proprietar, Dumnezeu ridica nazirei şi profeţi, dar nobilii israeliţi şi-au permis luxul de a interzice aceste mişcări, deposedându-l pe Dumnezeu de dreptul Său imuabil.

Am ridicat profeţi dintre fiii voştri
Şi nazirei dintre tinerii voştri.
Nu este aşa, copii ai lui Israel?
Zice Domnul.
Dar voi aţi dat nazireilor să bea vin,
Iar profeţilor le-aţi interzis să profeţească. (Amos 2.11-12)

Unde a mai fost lăsat loc pentru exprimarea de Sine a lui Dumnezeu în cultura seculară a Europei sec XXI? Acolo unde ea încă mai supravieţuieşte, religia este încorsetată de chingile instituţionalizării şi a tradiţiilor. Dacă Dumnezeu vrea să ne mai vorbească atunci trebuie să ne vorbească prin mijloacele autorizate, aprobate ca atare de comitete şi consilii bisericeşti. Lui Dumnezeu nu i se mai permite să ne surprindă prin lucrarea para-bisericească sau extra-cultică a vreunui itinerant şi, cu atât mai puţin, a unui membru non-conformist. Totul trebuie controlat şi păstrat sub control cu orice preţ, inclusiv cu preţul libertăţii de opinie.

Unde sunt nazireii şi profeţii României? Unde sunt discipolii profeţilor? Înregimentaţi sub stindardele denominaţiilor învrăjbite unele împotriva altora, a loialităţii faţă de ideile de partid şi faţă de sarcinile trasate unilateral de lideri autoproclamaţi „unşi ai lui Dumnezeu”. Cristos, nazireul perfect al tuturor timpurilor, îşi caută ucenicii printre tinerii din România – oameni care se încred în Dumnezeu şi care îşi depun tinereţea (energia şi consacrarea) pe altarul slujirii Sale.

Deşi dificultăţile misiunii de slujire a lui Cristos sunt specifice epocii în care trăim, ele nu sunt noi. Apostolul Pavel îl sfătuia pe mai tânărul Timotei, ca pe lângă responsabilităţile inerente slujbei:
Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii un model pentru credincioşi în vorbire, în comportament, în dragoste, în credinţă, în curăţie. (1 Tim. 4.12)

Pe un ton similar, Pavel revenea în a doua sa epistolă către Timotei zicându-i:

Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. (2 Tim. 2.22)

Aceasta înseamnă că slujirea nu se face în vid, sau de unul singur, ci în comunităţi în care oamenii cu idealuri comune se asociază de bună voie pentru binele comun, al societăţii şi al împărăţiei lui Dumnezeu. Este vremea să răspundem la apelul lui Dumnezeu cu energia şi dedicarea noastră pentru zidirea Bisericii lui Cristos şi nu a denominaţiilor pe care le-am zidit cu propriile noastre mâini. Dumnezeu nu se identifică cu structurile noastre, ci cu un popor de oameni care se încred în el, care nu mai plătesc poliţe politicii de învrăjbire semănate în trecut printre fraţi. Misiunea noastră este să rezidim Biserica din România şi să o pregătim pentru împlinirea planului lui Dumnezeu aici şi peste hotare. Dumnezeu îşi cheamă nazireii şi profeţii. Vrei să te numeri printre ei?

Înnoirea Legământului

Acest mesaj a fost rostit iniţial în Biserica Baptistă Providenţa din Oradea, în 20 august 2006

Unele tradiţii creştine consideră Masa Domnului un ritual cu puteri divine care-i schimbă şi-i înnoieşte pe oameni, aducându-le harul divin. Altele o promovează ca pe un ritual rezervat doar celor desăvârşiţi, de unde şi utilizarea sa ca sancţiune împotriva celor ce s-au făcut nevrednici de Cristos prin erezie sau diverse greşeli capitale.
Totuşi, apostolii nu-şi iau dreptul să discute despre Masa Domnului ca mijloc al harului şi nici ca ritual exclusivist. Din contră, evangheliştii relatează că până şi trădătorul Iuda a participat la Masa Domnului la fel ca şi Petru şi toţi ceilalţi ucenici care vor urma să se dezică de Domnul în chiar următoarele ore. Nici ap. Pavel, care atrage atenţia la seriozitatea actului, nu adaugă nimic semnificativ în această privinţă. Problema care îl frământa pe el era confundarea Mesei Domnului cu o simplă agapă, cu o masă festivă (1Cor. 10:14-33; 11:17-34).
Ceea ce înţelegem foarte clar atât din Evanghelii cât şi din epistolele pauline este faptul că Masa Domnului este un serviciu comemorativ al morţii Domnului, reflectând părtăşia comunităţii creştine (1Cor. 11.25-26). Dacă rămânem la atât, însă, serviciul este încărcat de o notă tragică profund melancolică. Uneori, în mijlocul tristeţii, reuşim să recuperăm nota anticipativă a cuvintelor „până când îl vor bea cu voi în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29) şi jubilăm la gândul că această masă săracă poate, într-adevăr, simboliza marele festin de sus.
Totuşi, găsesc că semnificaţia acestui eveniment este mai bogată decât atât. Dacă privim cu atenţie la modul în care evangheliştii îşi aleg cuvintele, descoperim că cele două evenimente – pâinea şi vinul – simbolizând trupul, respectiv sângele Domnului, sunt prezentate diferit unul de celălalt: „Acesta este trupul Meu (Mat. 26:26; Mar. 14.22), care se dă pentru voi” (Luca 22.19) şi „acesta este sângele legământului celui nou care se varsă pentru mulţi (Mar. 14.24 şi Luca 22.20) spre iertarea păcatelor” (Mat. 26.28).
Observaţi cum evangheliştii, spre deosebire de Pavel, nu vorbesc despre trupul Domnului care se frânge pentru noi. Ca martor ocular al execuţiei lui Isus, Ioan constată atent că trupul lui Isus nu a fost fracturat ca să se împlinească Scripturile. La ce se referă Isus când vorbea despre sine şi despre sacrificiul său prin aceste cuvinte?
Cel puţin pentru mine, este clar că se avea în vedere asemănarea cu vechiul legământ care se pecetluia prin sângele sacrificiilor. După primirea Legii lui Moise, poporul Israel acceptă intrarea în legământ cu Dumnezeu rostind cuvintele „vom face tot ce a zis Domnul” (Exod 24.3, 7). Apoi, Moise stropeşte poporul cu sângele sacrificiile zicând „Acesta este sângele legământului încheiat de Domnul pe temeiul acestor cuvinte” (Exod 24.8). Deci cuvintele reprezintă Legea tocmai primită.
În virtutea acestor corespondenţe evidente, Domnul Isus viza prin gestul Său simbolic reiterarea Legământului Mozaic. Problema de care ne izbim este aceea legată de corespondenţa „poruncilor Domnului” în noua epocă. Acestea ar reprezenta tocmai trupul Domnului. Este adevărat că Ioan nu relatează momentul Mesei Domnului, dar tocmai el dezvoltă ideea trupului lui Isus de o manieră fără egal. Isus este Cuvântul întrupat (Ioan 1.14, 16-18), El este Mesia care ne spune toate lucrurile (Ioan 1.47-51; 4.25), El este Cel a Cărui mâncare este să facă voia Tatălui (Ioan 4:34), El este Pâinea vieţii (Ioan 6.35, 48, 51), Pâinea coborâtă din cer (Ioan 6.48 ff.). Toate acestea, pentru ca în ultima seară petrecută cu ucenicii, Domnul Isus să Se prezinte ca un nou Moise vorbind despre „poruncile Mele”, în esenţă una care le include pe toate: „să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15.12).
Aşadar, Masa Domnului poate fi concepută şi ca o reiterare a Legământului Mozaic bazată pe două elemente: sacrificiul Domnului prin al cărui sânge este pecetluit legământul (a se vedea că Luca se referă întâi la vin) şi poruncile Domnului pe care ni le asumăm ca şi obligaţii în calitate de semnatari ai legământului.
În vechime, legământul cu Dumnezeu trebuia reiterat în fiecare generaţie, poporul trebuia informat cu privire la termenii legământului, poruncile trebuiau memorate, iar regele trebuia să vegheze la respectarea Legii. Tot la fel, participarea repetată la Masa Domnului este o lecţie pentru minte (ca şi pentru ochi) care trebuie educată cu privire la locul pe care îl avem în planul lui Dumnezeu.
Te invit să participi la Masa Domnului şi să-ţi înnoieşti legământul cu Dumnezeu, să-ţi admiţi dependenţa de Dumnezeu – Iniţiatorul, Susţinătorul şi Desăvârşitorul legământului. Admite împreună cu apostolii: „Doamne, la cine să mă duc? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Noi am crezut că Tu eşti Cristosul, Sfântul lui Dumnezeu!” (Ioan 6.68-69)

Între patimă şi pasiune – destinul Judecătorului Samson

Materialul a fost prezentat la conferinţa de tineret Pro-Mesia din Oradea (4 noiembrie 2006)

Motto: Nu te socoti singur înţelept;
teme-te de Domnul şi abate-te de la rău!
Aceasta va aduce sănătate trupului tău
şi răcorire oaselor tale. (Pr. 3.7-8)

Dumnezeu a pregătit pentru acest om un viitor eroic în serviciul naţiunii sale asuprite de filisteni, visul oricărui tânăr israelit din acea vreme. Deşi consacrat lui Dumnezeu ca nazireu încă de la naşterea sa, Samson pare a fi prea puţin conştient de vocaţia sa şi prea puţin interesat de obligaţiile care decurg din aceasta. Fără a reuşi să vadă dincolo de satisfacerea poftelor sale, Samson se lasă condus spre propria ruină, în ciuda faptului că Dumnezeu îl curta mereu cu oferta unei vieţi pasionate trăite pentru cauza poporului său. Zdrobit emoţional, umilit şi mutilat, nici chiar în prizonieratul filistean Samson nu-şi înţelege menirea. Deşi a ajuns venerat ca erou de către israeliţi pentru contribuţia sa la istoria naţiunii, Samson a trăit şi a murit însingurat. Mesajul acesta propune o citire proaspătă, introspectivă, pe alocuri fictivă a biografiei biblice a lui Samson.

Erau vremuri grele în Israel. Se trăia de pe o zi pe alta din rodul câmpului şi din laptele oilor. Dările nu erau mici. Uleiul măslinelor era păstrat cu grijă ca un odor de mare preţ. De când filistenii luaseră monopolul asupra producţiei de ulei, măslina a devenit o trufanda. Stăpânitorul nu era dintre cei mai greu de mulţumit dar prezenţa filisteană era resimţită ca o mare povară. Bătrânii povesteau despre vremurile mai bune de altădată când filistenii nu îndrăzneau să treacă frontiera lui Israel şi, cu atât mai puţin, să ridice pretenţii. Povesteau de Iosua de care tremura tot Canaanul de la Marea Kineret până la Beer-Şeba.

Se ştia că, în nord, efraimiţii conduşi de Ghedeon au reuşit să se adune şi să-i izgonească pe invadatorii madianiţi, iar dincolo de Iordan, evreii din Ghilad conduşi de Iefta au pus capăt opresiunii amonite. Cum şi-ar mai fi dorit ca să le vină în ajutor confraţii lor războinici care au plecat cu traista-n băţ în căutare de teritorii mai încăpătoare. Deocamdată nu aveau nici o speranţă decât să se supună şi să aştepte ca mâine pâinea să le fie mai dulce. Cumetrele din Ţorea purtau vorba despre un tânăr chipeş, mândru la statură care ar fi fost promis părinţilor săi printr-o arătare dumnezeiască. Samson, căci aşa îi era numele, era văzut când la Ţorea când la Eştaol, punând umărul la ajutorarea oamenilor în muncile câmpului.
* * *
De mic îi plăcuse să privească trupele mărşăluind ordonat prin colbul drumului, afişând cu demnitate însemnele brigăzii şi armele lustruite. Când se juca cu băieţii pe uliţă „de-a evreii şi filistenii” el îşi alegea o trupă de „filisteni”, îşi făceau săbiuţe din crenguţe de sicomor şi coifuri din paie, şi făcea şmotru cu ei până când unul mai mărunţel fugea acasă cu genunchii zdreliţi lepădându-şi sabia. Ca sergent conştiincios ce se afla îşi instruia soldaţii cum îl văzuse făcând pe zdrahonul acela de filistean cu soldaţii lui din Gat. Când ajungea acasă, părinţii îl muştruluiau că iarăşi s-a jucat de-a filistenii, că nu se cuvenea un om ca el, care a fost promis prin arătare dumnezeiască, să fie atât de atras de duşmanii păgâni ai poporului său. Apoi îi luau săbiuţa şi i-o puneau pe foc. Primul lucru pe care îl făcea a doua zi era să se urce în sicomorul cel bătrân din curtea lui Elpaal să-şi croiască o nouă sabie în locul celei arse.

Timpul a trecut şi hainele nu-l mai încăpeau acum. Spre deosebire de prietenii lui, gospodari la casa lor, el preferase să rămână neînsurat. Curtase multe fete şi mai multe îi făcuseră ochi dulci. Deocamdată nu se putea angaja în relaţii. Însăşi ideea de a se aşeza la casa lui cu responsabilităţi de soţ şi cu obligaţii de simplu fermier îl lăsau cu totul rece. Ar fi preferat o carieră de arme asemenea lui Huşim, prietenul său din copilărie, care şi-a găsit un loc în garnizoana filisteană din Betleem. Părinţii i-au stat de-a curmezişul, aducându-i mereu aminte că pentru un nazireu, cum era el, milităria nu se potrivea cu obligaţiile primite de la Dumnezeu de a se feri de mâncare necurată şi de băutură ameţitoare.

Apoi s-a îndrăgostit de Hefţiba, tânăra din Timna. Ca de obicei, părinţii i s-au împotrivit, dar n-au avut pace cu el până când nu au încuviinţat să negocieze logodna. Petrecerea a fost reuşită, dar s-a răsuflat când soţia lui s-a dat în stambă cu insistenţele ei de a afla răspunsul la ghicitoarea pusă prietenilor săi. Nimeni nu ar fi ghicit răspunsul pentru că nimeni nu ştia cum omorâse el leul şi cum din hoitul leului luase mierea unei familii de albine roite acolo şi mâncase împreună cu părinţii săi. Doar era secretul său. Nici chiar părinţilor săi nu le spusese, evitând astfel o altă predică din partea lor despre ce înseamnă să fii nazireu. Pentru că i s-a dat răspunsul la ghicitoare, furat prin soţia sa, a trebuit să plătească treizeci de rânduri de haine. De unde să le fi scos, săracul de el, decât dacă le-ar fi furat. Aşa că s-a pus pândar pe drumul Ascalonului şi pe primii treizeci care i-au trecut prin faţă i-a lovit, i-a dezbrăcat de haine şi şi-a plătit datoria.

Filistenii care au investigat moartea celor treizeci de călători, au constatat cu uimire că victimele nu fuseseră prădate de bunuri ci doar jefuite de haine. Morţii nu fuseseră tăiaţi cu sabia, ci fuseseră asaltaţi destul de rudimentar – loviţi sau zdrobiţi. De aici au înţeles că trebuie să fi fost nişte tâlhari neprofesionişti, poate chiar nişte haiduci evrei. Cum nu era interesat să-şi strice bunele relaţii cu filistenii, s-a întors acasă amărât fără să sufle un cuvânt. Mai târziu, când i-a trecut focul, s-a întors la logodnica sa, dar a aflat cu mirare că ea fusese dată de soţie unui prieten de-al său. De data aceasta s-a manifestat pe faţă. Timniţii l-au văzut chinuind nişte şacali, legându-i de cozi doi câte doi cu o torţă la mijloc, şi eliberându-i aşa în lanurile de grâu şi prin livezile de măslini. Filistenii au replicat executând familia din Timna cu care el se înrudise. Amărât de cele petrecute, s-a reîntors la Timna, i-a dezarmat pe soldaţii lăsaţi santinelă la locul execuţiei, i-a legat şi i-a bătut bine cu brăcinarul, lăsându-i pe jumătate morţi.

Aşa a ajuns un fugar. Acasă nu se putea întoarce, dar nici în munţi nu putea rămâne la nesfârşit. Singurul lucru care îi mai rămânea de făcut era să emigreze într-o altă seminţie, acolo unde braţul lung al filistenilor nu ajungea. Unde ar putea fi locul acela sub soare? Prezenţa filisteană era pretutindeni. Sub pretextul alimentării garnizoanelor de la Betleem şi Bet-Şean, trupele filistene patrulau întreaga ţară şi spre răsărit şi spre miazănoapte. Îşi pierduse toată admiraţia pentru maşina de război filisteană printre amintirile recente umbrite de violenţă şi opresiune.
Ecoul numelui său strigat de la intrarea peşterii unde îşi făcuse culcuş îi opri gândurile. Se urcă prin hornul peşterii şi se uită în vale. Privirea îi fu răpită de mulţimea de popor care aştepta dezorganizat dincolo de stâncile de la intrare. Înarmaţi cu ce au avut la îndemână, în straiele lor sărăcăcioase, cei trei mii de oameni reprezentau o jalnică imagine a oştirii evreieşti. Prima idee care îi trecu prin minte a fost că iudeii pe teritoriul cărora s-a ascuns au auzit de lecţia ce le-a administrat-o filistenilor şi îi vor cere ajutorul să îndrepte situaţia nefericită prin care şi ei treceau. Ieşi cu mare speranţă la gura peşterii şi dădu bineţe mai-marilor poporului. În loc de salutări frăţeşti, prezbiterii îl repeziră zicându-i:
- Nu ştii că filistenii stăpânesc peste noi? Ce ne-ai făcut?
- Nu le-am făcut nimic ce să nu fi meritat, le-a răspuns Samson.
- Fiul meu, continuă cel mai vârstnic dintre ei, uite ce e. Din cauza ta, filistenii au acum o scuză să ne apese şi mai tare jugul pe umeri. Noi nu le putem ţine piept singuri. De aceea am venit să te luăm şi să li te dăm lor legat.

Aaaa! Deci pentru atâta seamă era toată mulţimea din vale. Şi el care crezuse că, în sfârşit, a sosit vremea. Îl trecu un fior de mare dezamăgire. Poporul acesta nu merita să trăiască liber. Mai bine se predă. La urma urmei, cât i se poate cere să plătească pentru ogoarele şi livezile incendiate? Soldaţii bătuţi îi agrava situaţia, pentru că filistenii nu tolerau actele de rebeliune. Să se fi aflat că el i-a ucis pe cei treizeci de călători la Ascalon? Poate reuşea să scape pe drum. Un lucru era sigur – în Iuda nu putea rămâne printre fraţi trădători.
- Mă predau vouă, dacă-mi juraţi că nu mă omorâţi!

Zis şi făcut. Câteva ceasuri mai târziu delegaţia iudeilor preda cohortei de filisteni un Samson legat. Imaginea banditului imobilizat a declanşat un cor de urale şi chiote de bucurie din bivuacurile filistene. Comandanţii se felicitau reciproc pentru o victorie câştigată fără efort, în timp ce dădeau ultimele ordine pentru preluarea ostaticului. Soldaţii au luat lanţurile de aramă ca să înlocuiască funia iudeilor. Iudeii s-au îndepărtat de ostatic cu sentimentul datoriei împlinite. În timp ce noii lui paznici se apropiau, ochii îi căzură pe scheletul albit de uscat al unui măgar din marginea drumului. Îşi aduse aminte de leul ucis şi de mierea din hoitul lui. Va putrezi şi el în puşcăria filisteană la fel ca măgarul acesta şi toată amintirea tăriei sale se va şterge pentru totdeauna.
În mijlocul uralelor şi al ovaţiilor filistene, printr-o încordare, rupse funiile cu care fusese legat de parcă fuseseră arse de foc. Soldaţii au înlemnit cu cătuşele în mâini. Chiotele au îngheţat în gâtlejurile filistene. Doar nechezatul unui cal şi tusea înecăcioasă a unui soldat au mai spart tăcerea. Fără să stea pe gânduri, îşi înarmă braţul cu osul uscat şi sări la atac. Soldaţii cu cătuşele au căzut seceraţi încă purtând pe chip grimasa prilejuită de surpriza eliberării sale. Apoi au căzut soldaţii din garda care se pregătise pentru onorurile de preluare a prizonierului. Comandanţii se refugiaseră în rândurile din spate şi îşi împingeau soldaţii la atac. Iudeii priveau din depărtare fără să mişte un deget. La mijloc, filistenii încercau să se organizeze şi să pareze cu scuturile şi suliţele lor atacul furios al unui uriaş dezlănţuit. Agil ca un leu, îşi croi cărări printre tunicile filistene zdrobind cu lovituri precise orice împotrivire. Când a isprăvit, leşurile duşmanilor zăceau în mormane pe tot drumul care ducea spre apus. Iudeii dispăruseră şi ei, terifiaţi la gândul că, odată terminat cu filistenii, se va apuca de ei.

A rămas o clipă scrutând orizontul cu falca de măgar în mână. Nu se mai vedea nici urmă de filistean. Se trezi zicând: „Cu o falcă de măgar, o grămadă – două grămezi// cu o falcă de măgar, am ucis o mie de oameni”. Ce se va alege de viaţa lui acum? Sorţii au fost aruncaţi. Pe calea pe care a început să meargă nu mai era putinţă de întoarcere. A lepădat osul alb acum înroşit de sângele filisteanului. Simţea o durere teribilă în degetele mâinii şi în tot antebraţul. Obosit, flămând şi însetat, îşi dădu seama că acolo unde n-a reuşit filisteanul ar putea să-l doboare natura. Încotro să apuce? Duşmanii îl aşteptau în ambele direcţii. Cui să ceară sprijin? I-ar da cineva refugiu? Sau măcar o înghiţitură de apă? Apă! În pustietatea unde se afla a realizat că era singur. Prietenii l-au părăsit, iar duşmanii îi zăceau la picioare. Dacă ar fi venit alţii acum, aşa secătuit de putere cum era, nu ar mai putea să le ţină piept.

Dintr-o dată şi-a adus aminte de refrenul favorit al părinţilor săi: „Tu ne-ai fost promis prin arătare dumnezeiască, care ne-a descoperit că vei fi nazireu şi îţi vei ajuta poporul să-i răzbească pe filisteni!” Atunci îşi ridică privirea şi mâinile în sus, aşa cum îl văzuse pe tata, şi, făcându-şi curaj, rosti o rugăciune: „Dacă Tu ai îngăduit această mare biruinţă prin mâna robului tău, acum să mă las prins de filisteni pentru că sunt doborât de sete?” Niciodată nu văzuse efectul imediat al rugăciunii, nici chiar al rugăciunii oamenilor foarte religioşi, puţini câţi mai erau prin ţară. De data aceasta, însă, auzi un revărsat de apă care porni cu mare pocnet din stâncile din vecinătate. Trupul i se îndreptă automat înspre apă. Proaspătă şi rece. Bău cu nesaţ ca cerbul pe care-l vânase zilele trecute. Se opri, adulmecă aerul şi privi spre drum. Linişte deplină. Se curăţă de sângele de pe braţe şi de pe faţă şi mai bău. Apoi se îmbăie cu totul şi se învioră. Numi locul acela „Izvorul celui ce strigă”, En-hakore.
* * *
În mod cu totul surprinzător, reputaţia sa de exterminator al filistenilor l-a devansat întotdeauna, astfel încât, oriunde ajungea, e adevărat nu pe faţă, oamenii îl primeau ca pe un mare eliberator. Circula incognito, ţinându-şi părul strâns în plete departe de ochiul public. Robusteţea trupului său era mai greu de camuflat chiar şi cu straiele largi pe care le purta. Agenţii armatei filistene erau tot timpul pe urmele lui. De aceea nu-şi permitea să rămână mai mult timp într-un loc. Din când în când mergea chiar şi pe teritoriul filistean, şi nu oriunde, ci chiar acolo unde duşmanii săi se aşteptau cel mai puţin, adică în capitala Gaza.

Odată, pe când se afla în Gaza, aproape o încurcase. Cel mai simplu mod de a-şi găsi o locuinţă pe teritoriu inamic era să tragă la o prostituată. Aşa a făcut şi de această dată. Nu se ştie cum dar, în ciuda tuturor previziunilor sale, agenţii filisteni au aflat că se afla în Gaza. Samson a fost dat în consemn şi nimeni nu putea părăsi cetatea fără a fi interogat şi percheziţionat. În secret, pentru a nu stârni panica populaţiei, ce ar fi favorizat evadarea lui, armata filisteană strângea uşor laţul în jurul casei unde se afla Samson. După ce au fost ocupate poziţii avansate în vecinătate, armata a hotărât ca în zorii zilei să acţioneze decisiv. Sub adăpostul întunericului, însă, el a trecut de gărzi şi a ajuns la porţile ferecate. Zăvoarele de aramă nu puteau fi rupte, iar cheia era sub paza comandanţilor. Toată armata fusese convocată pentru acţiunea de a doua zi, lăsând porţile fără supraveghere. Nimeni nu-şi imagina că el ar fi aflat de mişcările de trupe întreprinse.

În faţa porţilor îi veni în gând să le dea o lecţie filistenilor. Apucă porţile de zăvoare şi se opinti. Se auzi un scârţâit prelung. Porţile erau trainice, iar legătura zăvoarelor era solidă. Dacă ar împinge poarta, probabil că ar ieşi cu tot cu ţâţâni din zidul de piatră. Odată eliberat de sub uşiori, ar putea-o ridica în sus. Se opinti din nou şi împinse. Încet dar sigur, întâi de un deget, apoi de încă unul, poarta începu să se deplaseze înspre exterior. Când poarta ieşi în afara zidului, o ridică în sus. Piroanele care o ţintuiră în zid cedară. Se opri şi, ţinându-şi respiraţia, îşi ciuli urechile. Vântul ducea cu sine doar lătratul unui câine. Îşi oţeli braţele şi ridică poarta în sus; apoi o lăsă pe spate. Pas cu pas se îndepărtă de cetate lăsând în întunericul des din urmă o intrare fără poartă.

A doua zi îi urmări cu privirea de departe pe filistenii care o găsiseră pe dealul de pe drumul Hebronului, chinuindu-se să o încarce într-un car şi să o aducă din nou acasă. Se hotărî să se ducă spre Iuda prin valea Sorek, departe de privirile trecătorilor. Chiar dacă trecea prin vecinătatea unor locuri cunoscute nu intenţiona să rămână prea mult în zonă şi aceasta nu pentru că se temea filisteni. Se vede treaba că filistenii erau atât de îngroziţi de el încât nu mai cutezau să-l atace pe faţă. Probabil că toate încăierările avute în toţi cei douăzeci de ani trecuţi de la biruinţa din Lehi avuseseră menirea să-i convingă de faptul că nu sunt egali în confruntarea directă. Nu dorea să lâncezească prea mult pe aici deoarece zona aceasta încă mai purta cicatricele unor experienţe dureroase din trecutul său.

Spre surprinderea sa, printre locuitorii văii Sorek, văzu un chip nou, luminos şi atrăgător. Ceru găzduire şi i se oferi imediat. Gazda casei, o filisteancă întreprinzătoare, lăsă impresia că era disponibilă pentru o relaţie de lungă durată, aşa că se hotărî să rămână acolo un timp. Renta nu era mare, iar ochii galeşi ai Dalilei îl ţintuiau locului. Ar fi trebuit să intre la bănuieli din pricina insistenţei cu care ea căuta să afle sursa puterii sale. Dragostea îi orbise judecata, pentru că nu înţelegea cum se făcea că era legat tot în timpul somnului şi când se desfăcea din legături nu mai găsea nici picior de agent filistean în preajmă? În cele din urmă, pentru că i s-a pus la îndoială însăşi onestitatea sentimentelor sale faţă de ea, i-a mărturisit Dalilei că toată puterea stătea în părul său de nazireu, netuns de la naştere. Aşa se face că ultima dată, pe când se trezea de strigătul Dalilei, îşi simţi capul greu ca de plumb, iar mâinile moi ca lâna. Se ridică în picioare clătinându-se ca un om beat, încercând să-şi găsească echilibrul cu braţele întinse. Îi văzu pe agenţii filisteni dând buzna în cameră şi nu reuşi să li se împotrivească. L-au înlănţuit, apoi cuţitele îi scobiră ochii afară din orbite, cum văzuse corbii făcând leşurilor de filisteni lângă izvorul En-hakore.

Aşa a ajuns aici la râşniţa temniţei din Gaza. Dintre toţi deţinuţii, el era cel mai renumit. Adesea veneau oameni la fereastră şi-i aruncau vorbe de ocară şi-l loveau cu pietre, până când santinelele obosite de gălăgie îi hâşâiau şi avea răgaz. Scârţâitul râşniţei, însă, nu se oprea niciodată, acoperind cu scârţâitul ei până şi cele mai calde amintiri care i-au mai rămas. Adesea se gândea la dragostea părintească şi se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi urmat sfatul şi s-ar fi căsătorit cu o danită. Găsea că nu ar fi meritat să se lipsească de experienţa eroică a celor douăzeci de ani de hărţuire a filistenilor doar pentru liniştea unui cămin. Îi ura pe filisteni pentru că se folosise de femei să ajungă la el, evitând confruntarea bărbătească. Nu putea uita umilinţa pe care o îndurase prin mutilare şi exploatare. Se gândea cu repulsie la gândul că perii care începuseră să răzbată din ţeastă îi vor fi curând raşi de gardieni. Ar fi preferat moartea de zece ori mai mult.

Astăzi era o zi deosebită. Festivalul religios al lui Dagon atrăgea multă lume şi, cu speranţa ca jocurile şi piaţa îi vor ţine ocupaţi pe oameni toată ziua, îşi imagina că era posibil să fie o zi mai liniştită. Fără batjocoritori şi fără muncă. Pe când se liniştea la gândul unei zile de odihnă, prima după multă vreme, se auzi zornăitul cheilor şi temnicerul lătră către el:
- Ridică-te, scârbă!
Încasă două ciomege şi fu condus afară din celulă sub şfichiuirea gardienilor. Din schimburile rapide de replici înţelesese doar „templul lui Dagon”. A fost târât prin coridoare, cu lanţurile de gât, de mâini şi de picioare, înspre un loc de unde se auzea cu mare vuiet „Aduceţi pe Samson să ne amuze! Aduceţi pe Samson să ne amuze!” Dintr-o dată a simţit căldura soarelui pe faţă şi a tras în piept aerul cald al zilei. Atunci mulţimea – trebuie să fi fost câteva mii – a izbucnit în urale: „Dagon l-a dat pe Samson în mâinile noastre!” Instrumentele au început să cânte melodia unui dans israelit. S-a gândit că muzicanţii erau şi ei prizonieri evrei. Curând, însă, muzicanţii au început să improvizeze parodiind-o.
- Joacă, scârbă, joacă! îl repezi temnicerul.

Un sclav îl luă de mână şi-l conduse în arenă, iar gardienii îl împunseră cu suliţele să-l îndemne la joc. Melodia era reluată la nesfârşit şi el juca cu mintea pierdută, ignorând huiduielile imaginându-şi că se afla din nou pe dealurile înflorite din Ţorea. După un timp ce părea că nu se mai termina, muzicanţii s-au oprit să se odihnească. Şi dacă acesta este un bun prilej să-şi curme suferinţa. Gardienii primiseră ordin să nu-l omoare, dar să nu-l scutească de tortură. Aşa ar mai fi dus-o încă destulă vreme. Prea multă.
- Lasă-mă să mă odihnesc sprijinit de stâlpii templului, îi spuse el tânărului supraveghetor care-l ducea de mână.

Cu amintirea de la En-Hakore vie în minte, se rugă atunci lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, adu-ţi aminte de mine! Mai dă-mi putere o singură dată ca, dintr-o lovitură, să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!”
- Să mor cu filistenii! se mai auzi înainte ca stâlpii templului să înceapă să se mişte. Luaţi prin surprindere, gardienii şi soldaţii au dat fuga să-l doboare pe erou. Prea târziu, însă, pentru că blocurile dislocate începeau deja să cadă, iar, sub greutatea miilor de spectatori, palatul se dezintegra bucată cu bucată.
* * *
În câteva minute totul a fost o ruină. Filistenii rămaşi în viaţă erau muţi de uimire la puterea şi vitejia eroului evreu. Nimeni nu mai cuteza să aducă vorba de marele Dagon, care fusese înfrânt în chiar templul său de un sclav orb.

Familia sa a aflat de incidentele in Gaza şi au căutat prin moloz trupul fratelui lor. L-au înmormântat în mausoleul familiei în secret. Bătrânul Manoah murise foarte dezamăgit de fiul său Samson, a cărui misiune anunţată încă înainte de naştere de arătarea dumnezeiască fusese prea des obstrucţionată de pasiunea sa pentru femeile filistenilor. Până la urmă, poate că nu era chiar rău că din toate afacerile sentimentale ale fiului său, filistenii pierduseră cel mai mult. Cu siguranţă ar fi apreciat să afle despre moartea eroică a fiului său, chiar dacă fusese precedată de ruşinoasa arestare şi întemniţare. Pentru douăzeci de ani, evreii au avut un erou care le-a redat demnitatea faţă de filisteni şi, cine ştie, poate că i-a inspirat şi pe alţii să-i poarte stindardul.

Dacă nu sunt 50, poate sunt doar 45! 40?! 30?! 20, dar 10?! Un ghid minimal de negociere avraamică

[publicat anterior în Lumea oamenilor de afaceri creştini, II (2002): nr. 6 (iunie)]

Negocierea ne preocupă minţile încă din zorii copilăriei. Obiceiul de a face schimb, adesea hazliu, cu tot felul de nimicuri, cu amabilităţi, cu convenţii sau cu proprietăţi în toată regula nu ne părăseşte multă vreme după ce figurinele, maşinuţele, timbrele sau orice alte obiecte de mică valoare au dispărut în colbul vremii. Trocul inocent de obiecte la număr sau după dimensiuni este destul de repede înlocuit de un schimb veritabil în care valoarea produsului capătă predilecţie. Considerentele subiective de natură pur estetică sunt înlocuite, cu timpul, de considerente tot mai obiective de natură economică. Se poate observa că, o dată ce au deprins simţul aprecierii calitative, până şi copiii manifestă deprinderi de negociatori. Din păcate, jubilarea care marchează succesul în negocieri se manifestă doar atunci când pentru un obiect de o calitate îndoielnică sau inferioară s-a obţinut unul de valoare superioară. Satisfacţia creşte şi mai mult în momentul în care partenerul conştientizează pierderea. Evident, simţământul de justiţie este prezent şi el încă din copilărie şi funcţionează ca arbitru al tuturor alegerilor noastre, însă atunci când nu întâlneşte situaţii favorabile pentru cultivarea sa, moare prematur, cedând supremaţia răutăţii şi indolenţei.

Dacă este să ne instruim în tehnica negocierii cu siguranţă vom găsi manuale de specialitate, care ne vor expune tehnici noi şi vechi, principii şi proceduri elaborate adecvate contextului modern al afacerilor. Legalitatea acestora este asigurată de concordanţa cu legile statului, ceea ce înseamnă că există şi sisteme mai puţin scrupuloase care aparţin pieţei negre şi sunt promovate de lumea interlopă. Prin definiţie, creştinul este un om liber şi îndrăgostit. Iubirea de Dumnezeu, însă, îl determină la acte de sacrificiu imposibil de contabilizat, contorizat, sau cronometrat. Prin urmare omul de afaceri creştin îşi limitează domeniul afacerilor sale în limitele iubirii de Dumnezeu, adică în limitele comunităţii creştine din care face parte, deoarece pasiunea sa pentru lucrurile eterne se reflectă în opţiunile cotidianului. Din această perspectivă, deşi obţinerea profitului cu orice chip şi prin orice mijloace este opţiunea neaoşă a majorităţii, creştinul îşi calibrează opţiunile afacerilor sale funcţie de standardul inspirat de Biblie.

Chiar dacă recunoaşterea calităţii literare a Bibliei a devenit un truism în studiile biblice moderne, este necesar să subliniem faptul că nu găsim în Sfintele Scriptură manuale savante pentru numeroasele domenii de activitate ale omului modern. Principii, însă, putem extrage. Aşa se face că, în privinţa negocierii, ne-am oprit la patriarhul Avraam. Scurta sa biografie, prezentată în capitolele 12-25 din Geneza, se rezumă la câteva episoade esenţiale pentru vocaţia sa de întemeietor al unei naţiuni de oameni temători de Dumnezeu şi credincioşi în promisiunile Sale. Interesant de observat că, în calitatea sa de mare proprietar cu peste 300 de angajaţi, Avraam este surprins adesea în postura de negociator. Aşadar vom urmări ipostazele biblice ale lui Avraam ca negociator, extrăgând principii cu valoare perenă.

Prima conjunctură în care Avraam (pe atunci încă Avram) este pus în situaţia de a negocia este oferită de insuficienţa resurselor necesare creşterii animalelor în condiţiile suprapopulării unui areal semideşertic, sărac în resurse. Patriarhul sprijinise până în acest moment familia (a se citi business-ul) lui Lot, fiul fratelui său defunct. În ciuda condiţiilor mai puţin prielnice unei afaceri de creştere a animalelor, Avram şi Lot au avut succes. În capitolul 13 din Geneza ni se relatează prima situaţie când se ridică problema despărţirii familiilor (a se citi intreprinderilor), deoarece autonomia lor nu era suficient de clară pentru îngrijitorii animalelor (a se citi angajaţi), iar exploatarea comună a resurselor din teritoriile neutre producea controverse.

Deşi ar fi avut motive să pretindă o anumită relaţie de subordonare, vasalitate chiar, Avram este partenerul înţelept care înţelege că despărţirea este oportună atunci când resursele sunt insuficiente pentru continuarea dezvoltării a două intreprinderi cu statut juridic distinct. În plus, este interesant să observăm că, în ciuda drepturilor acordate de statutul său social (ca unchi adoptiv avea drepturi de părinte asupra lui Lot), Avram este cel care renunţă la dreptul său legitim de a alege primul şi-i oferă lui Lot dreptul de a-şi alege partea de Canaan unde să-şi mute firma. Evident, cea mai bună opţiune o reprezenta Câmpia Iordanului şi nu e de mirare că Lot a ales-o. De mirare ar fi fost să nu o fi ales, dar aceasta nu se întâmplă. Într-o societate unde "dreptul întâiului venit" prevalează, renunţarea la întâietate este o caracteristică rarisimă. În cazul lui Avram, renunţarea sa a fost răsplătită cu promptitudine de Dumnezeu de întărirea promisiunii de a stăpâni tot Canaanul (viitor îndepărtat) şi de privilegiul recuperării familiei lui Lot şi a celorlalţi locuitori ai Câmpiei (recuperarea investiţiilor din Câmpia Iordanului) care ar fi putut deveni proprietate personală (viitor apropiat). Practic, pierderea aparentă a fost recuperată prin Providenţa lui Dumnezeu. A fost, însă, nevoie ca Avraam să-şi exerseze curajul şi credinţa pentru a încuraja dezvoltarea unei afaceri mai mici decât ale sale, oferindu-i avantajele minimale necesare pentru emancipare.

Al doilea caz, finalizat tot cu înnoirea promisiunii de moştenire a întregului Canaan, avansează un conflict mai sever şi mai greu de remediat decât primul, deoarece impune folosirea armelor (Geneza, cap. 14). Loialităţi de familie recomandă o misiune foarte riscantă pentru Avram, însă Lot nu putea fi lăsat pe mâna invadatorilor mesopotamieni, care intenţionau să-l ducă sclav departe de Canaan. Ar fi interesant de ştiut cum a reuşit Avram să-şi convingă partenerii canaaniţi a contribui la efortul de război şi cum şi-au organizat atacul-surpriză asupra alianţei mesopotamiene, dar Scriptura tace în această privinţă. Episodul cel mai important, cel puţin din perspectiva Scripturii, îl reprezintă cel care marchează întoarcerea victorioasă a lui Avram în Câmpia Iordanului. Armata coaliţiei iordaniene înfrântă şi refugiată în munte s-a repliat între timp şi i-a ieşit înainte având în frunte un alai preoţesc condus de Malki-Ţedek, regele Salemului şi "preot al Dumnezeului Prea Înalt". De drept, prada de război aparţinea în întregime lui Avram, însă acesta decide să renunţe la o zecime din tot, oferind-o ca dar preotului-rege Malki-Ţedek. Acest obicei se va păstra în Israel şi va fundamenta teologic principiul zeciuielii la Israelul antic oferit ca dar lui Dumnezeu.

Reîntâlnirea cu regele din Sodoma, deposedat de toate averile sale, evidenţiază un alt principiu de negociere aplicat de Avram, credinciosul lui Dumnezeu. Coaliţia pusă la cale de Avram includea pe trei canaaniţi: Aner, Eşkol şi Mamre. Regele Sodomei îi propune lui Avram, ca plată pentru serviciile sale, să păstreze toate posesiunile restituind doar sufletele (forţa de muncă). Avram refuză, oferindu-se să-i restituie totul, mai puţin prada de război aleasă de aliaţii săi canaaniţi ca plată pentru implicarea lor în conflictul militar. Autorul a ales să ofere şi motivaţia lui Avram deoarece caracterul ei ultimativ a pus capăt negocierilor – Avram nu dorea să aibă pe conştiinţă o îmbogăţire rapidă de pe urma unui eveniment nefericit experimentat de vecinii săi. Această alegere este exemplară şi pune în umbră preocuparea excesivă pentru ruinarea concurenţilor din competiţie demonstrată în afacerile contemporane.

Dacă te preocupă o moralitate de standardul celei împărtăşite de Avram, când concurentul tău din afaceri s-ar confrunta cu eşecul, nu ar trebui să accepţi nici forţa lui de muncă, nici profitul său (singura lui resursă de capitalizare). Evident, ajutorarea competitorului tău nu-ţi garantează succesul şi nici recunoştinţa lui, dar acuza de îmbogăţire din eşecurile altora nu dă linişte sufletească celui ce se teme de Dumnezeu. În această împrejurare, Avram a făcut parte din prada de război aliaţilor săi şi lui Malki-Ţedek; doar pe sine s-a uitat. Dumnezeu, însă, nu l-a uitat. De aceea, abia acum este convins Dumnezeu de dezinteresul lui Avram pentru bogăţie şi încheie legământ cu el (nu se mai putea schimba nimic) conform căruia Canaanul va fi al urmaşilor lui Avram din Sarai (vezi cap. 15).

Ani mai târziu, Avram şi Sarai primesc alte nume – Avraam, respectiv Sara. Experienţa care precede naşterea singurului lor fiu avea să fie de importanţă capitală dar nu pentru ei, ci tot pentru Lot, mai tânărul întreprinzător din familia lor. Cu acest prilej, delegaţia trimisă de Dumnezeu ajunge în căminul lui Avraam anunţând data limită a naşterii moştenitorului lui Avraam (un an) şi intenţia de a nimici cetăţile din Câmpia Iordanului. După cum se anticipa, la aflarea veştii Avraam mijloceşte pentru iordanieni. Mijlocirea lui Avraam trece dincolo de ceea ce principiul "fiecare este responsabil de consecinţele acţiunilor sale" îi dădea dreptul să aştepte. De fapt curajul de a cere iertarea iordanienilor în schimbul a cincizeci de "oameni buni" revelează convingerea patriarhului că Dumnezeu este bun şi concordă perfect cu caracterul lui Dumnezeu care dă soare tuturor oamenilor deşi sunt puţini cei care au consideraţie pentru Dătătorul luminii.

Cred că, foarte sugestiv pentru tehnica negocierii în afaceri, ar putea fi măsura cu care Avraam îşi promovează standardul. Prima cifră propusă nu cred că este aleasă la întâmplare – ea ar putea reprezenta numărul maxim la care Avraam aprecia influenţa pozitivă a lui Lot în Sodoma. Iniţial numerele descresc cu câte 5 unităţi (45, 40), ulterior cu câte 10 unităţi (30, 20, 10). Acest fapt demonstrează atât sensibilitate pentru partenerul de negociere cât şi curajul de a continua atunci când sunt obţinute primele succese. Cazul acesta nu este suficient de reprezentativ pentru a înţelege cum şi când se încheie negocierea, deoarece după ce se atinge cota de "zece oameni buni" mesagerul divin părăseşte masa negocierilor, lăsându-l pe Avraam să-şi rumege nebănuitul succes. Aşadar negocierea porneşte cu o apreciere cât mai exactă a valorii lucrului de negociat descrescând cu 10-20% din valoarea iniţială la fiecare nouă propunere. În contextul semitic antic, asemenea licitaţiilor contemporane, nu se mai putea reveni la valoarea iniţială o dată ce o alta a fost acceptată de ambele părţi. Cuvântul poseda o greutate mai mare decât surprinzătoarele răsturnări de situaţii din negocierile particulare. În orice caz, negocierea a reprezentat un proces de descreştere gradată cu valori mai mici la început, contrar stilului balcanic în care părţile pornesc de la două extreme urmând a se întâlni undeva la mijloc, mai aproape de valoare propusă de partea declarată câştigătoare în negociere.

De negociere are parte Avraam şi în finalul vieţii, atunci când căuta obţinerea unui teren de înmormântare pentru Sara. Conjunctura era mai puţin favorabilă, chiar presantă, deoarece necesitatea unui loc de îngropare era stringentă – avea de înhumat trupul iubitei sale soţii Sara (Geneza, cap. 23). Opţiuni existau dar nici una nu s-a dovedit adecvată. Ar fi putut s-o îngroape într-unul din locurile pe unde obişnuia să cantoneze, dar nu avea garanţia că nu ar fi fost exhumată din greşeală. Ar fi putut s-o îngroape într-un mormânt canaanit dar nu ar fi avut acces liber oricând. Probabil că nici una dintre opţiuni nu ar fi fost suficient de onorante pentru soţia sa, motiv pentru care s-a decis să cumpere un teren cu o peşteră pe el. Ca şi în alte instanţe, statutul social câştigat i-a asigurat nişte onoruri speciale, deoarece în virtutea lui are dreptul de a-şi alege singur terenul. Indiferent de proprietarul acestuia (un hitit), Avraam primeşte garanţia că l-ar putea obţine la un preţ acceptat de comun acord de ambele părţi. Singura problemă reală o constituia preţul sau, cu alte cuvinte, cât de mult peste preţul real trebuia să plătească.

Primul gest al proprietarului, după cum era de aşteptat pentru onorarea clientului, a fost de a-i oferi terenul fără recompensă. O dată refuzată oferta şi depăşită bariera convenţională, proprietarul încearcă o altă variantă tot de efect, propunând o sumă normală pentru o tranzacţie de acest tip. Avraam plăteşte fără să comenteze şi fără să negocieze. Proprietatea obţinută astfel devenea prima posesiune a evreilor în Canaan, nici pe departe împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu privire la ţara unde a peregrinat Avraam, dar un început cu un avantaj psihologic extrem de important. Comportamentul patriarhului care refuză avantajele obţinute în urma unor negocieri fictive purtate în folosul său este exemplar, cu atât mai alienate de contextul negocierilor moderne cu cât mai străin devine refuzul de a abuza de cei dezavantajaţi. Preocuparea pentru obţinerea de avantaje nemeritate a numeroşi membri ai societăţii noastre atinge apogeul în ceea ce se cunoaşte ca "trafic de influenţă".

Chiar dacă vine de departe, alienarea pe care o simţim faţă de un om ca Avraam nu se datorează nici caracteristicilor lumii din care acesta provine, nici preocupărilor societăţii sale şi nici soluţiilor găsite la problemele acesteia. Mai presus de toate, Avraam este un model pentru contemporaneitate datorită curajului de a fi altfel într-o societate "tembelă" cum a apreciat Şt.A. Doinaş poporul român. Viabilitatea principiilor sale este dincolo de orice dubiu deoarece Avraam însuşi le-a experimentat cu succes. Mai rămâne de negociat doar intenţia noastră de a le valorifica autenticitatea. Succes în negocieri!

SILVIU TATU

Slujirea pasionată

Cine nu cunoaşte istoria biblică a regelui-copil Iosia (2 Regi 22-23, 2 Cronici 34-35)? Ajuns rege la doar opt anişori, Iosia şi-a început domnia fără sprijinul unui consilier de încredere cum a avut Ioas în marele-preot Iehoiada. Cu siguranţă că printre funcţionarii civili de la Ierusalim s-au aflat unii care, preocupaţi fiind să-şi menţină privilegiile de la curte, s-au bucurat de această situaţie favorabilă. În plus, funcţionari cultici de toate soiurile îşi făcuseră loc în ţară încă de pe vremea lui Manase şi Amon, când apostazia era în floare. Cine ar fi avut curajul să-i spună prea-tânărului rege că mandatul său de rege reformator fusese prezis cu mult timp în urmă? Se prea poate ca să nu fi fost doar lipsă de curaj, ci şi de închinători adevăraţi ai Domnului.

Deşi cronica lui Iosia nu este la fel de amplă precum cea dedicată lui Ezekia sau lui Ioas, ca să nu mai zicem de cea consacrată lui Solomon sau lui David, atât în Regi cât şi în Cronici, istoria sa are un „defect”. De câte ori o citeşti, nu se poate să nu te încerce un sentiment de copleşitoare insatisfacţie atunci când, în ciuda aşteptărilor, iei cunoştinţă de finalul absurd al acestui rege. Să te trezeşti angajându-te într-un război care nu este al tău, să fii avertizat de un păgân că Dumnezeu nu te vrea acolo, şi să mori pe câmpul de luptă din pricina unei săgeţi răzleţite nu este absurd? Oricât de patriot poate fi un rege, dacă este într-adevăr pios precum Iosia, o acţiune ca şi cea care i-a curmat cariera este contrară cursului firesc al evenimentelor.

Atunci, cum se face că ambii cronicari canonici l-au apreciat pe Iosia ca rege exemplar: „El a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în toata calea strămoşului său David, fără să se abată de la ea la dreapta sau stânga”? Numeroase voci autorizate pretind că răspunsul se află în natura scriiturii acestor documente ca şi interpretări teologice ale unor evenimente politice şi în agenda religioasă a scriitorilor lor. Astfel, preoţii-autori ar fi produs un text care să justifice pre-eminenţa Iahvismului faţă de alte religii competitive, transformându-i în eroi pe apărătorii dreptei-credinţe. Situaţia nu e imposibilă, dar, dacă este adevărată prezumţia că Iahvismul veritabil a fost mai degrabă un fenomen minoritar şi intermitent pe toata durata istoriei lui Israel, faptul că NUMAI aceste documente au supravieţuit este cu atât mai senzaţional. O teorie ca aceea care scoate în evidenţă manipularea documentelor şi a istoriei de către preoţi are sens doar într-un stat puternic teocratic şi consolidat ca atare pentru câteva generaţii, fapt necunoscut nouă în Israelul antic. Aceasta, însă, este o dezbatere cu propria sa istorie care nu are rost a fi continuata aici.

Iosia este, într-adevăr, regele reformator. După aproape douăzeci de ani de domnie, mai precis la vârsta de douăzeci şi sase de ani, Ioas şi-a început implicarea religioasă publică. Cronicarul ne dezvăluie că a început să-l caute pe Domnul de la vârsta de şaisprezece ani. Nu ştim cine i-a fost mentor spiritual. Posibil să fi fost chiar profetul Ieremia, contemporanul lui Iosia, dar relaţiile dintre Ieremia şi Ioas nu sunt suficient cunoscute pentru a legitima mentoratul lui Ieremia cu Iosia. Cert este că Iosia a demarat lucrări de reparaţii capitale la Templu şi, atunci când au drenat, tot el le-a însufleţit. Efortul său iconoclast i-a ocupat o bună parte din carieră, regele asigurându-se personal de succesul acestei misiuni în toata ţara. Toate acestea s-au întâmplat înainte de a i se fi făcut cunoscut Standardul lui Dumnezeu. După ce Legea este „descoperită” şi adusă regelui cu teama pe care numai preotul iahvist trebuie să o fi cunoscut sub administraţia idolatrilor Manase şi Amon, Iosia are o reacţie surprinzătoare prin profunzimea sa. Regele înţelege, se pocăieşte, caută îndurarea lui Dumnezeu şi inspiră naţiunea la reconstrucţie morală şi spirituală. Violenţa iconoclastului fără Lege este înlocuită subit de înţelepciunea suavă a tânărului îndrăgostit de Dumnezeu. Ioas este regele care audiază Legea lui Moise în public împreună cu tot poporul său înainte ca să fi apărut marele cărturar Ezra, care va introduce acest obicei în Israelul post-exilic. Iosia este regele care încheie legământ cu Dumnezeu împreuna cu naţiunea care-l urmează şi îşi inspiră poporul la căutarea lui Dumnezeu. Iosia este responsabil de organizarea festivalului Paştelui de maniera în care nu mai fusese sărbătorit de generaţii, încă de pe vremea lui Samuel.

Aceasta este partea care contează din istoria lui Iosia. Au existat şi alte contribuţii, dar în virtutea celor amintite mai sus, despre Iosia se poate spune că şi-a încheiat mandatul. Dumnezeu avea planuri cu Ierusalimul, sortit nimicirii, motiv pentru care, la timpul potrivit, l-a îndepărtat pe Iosia. Domnia acestui rege a reprezentat ultima zvâcnire a credinţei de pe tronul de la Ierusalim. Tot la fel de subit cum s-a ridicat ca reformator, Iosia şi-a încetat existenţa. Într-o luptă care nu era a lui. Politic vorbind, Iosia nu a strălucit. Mandatul său, aşa cum se aştepta de altfel din partea tuturor regilor israeliţi (Deut 17.14-20), fusese unul spiritual şi pe acesta şi l-a împlinit cu succes. Onorurile de care a avut parte la funeralii demonstrează cu prisosinţă acest fapt. Şi cine nu şi-ar dori ca reputaţia sa de erou al credinţei să fie cântată pentru generaţii printre oameni?

Istoria lui Iosia ne invaţă că lucrarea fiecăruia este evaluată just de către Dumnezeu, din perspectiva lucrării încredinţate personal. Ca şi în cazul lui Iosia, nu întotdeauna, aş îndrăzni să spun de prea puţine ori, conştienţa vocaţiei este clară de la începutul vieţii. Clarificările suplimentare sunt aduse la timpul oportun de Dumnezeu. Aportul nostru rezidă în împlinirea cu conştiinciozitate a lucrării încredinţate şi descoperite a fi rezervată nouă de o asemenea manieră încât sfârşitul vieţii, oricând ar surveni acesta, să ne surprindă în momentul în care putem confirma împlinirea misiunii. Din perspectiva Noului Testament, apostolul Pavel îi îndemna pe credincioşi la o slujire plenară, folosind imaginea sacrificiului, dar în măsura darurilor încredinţate de Dumnezeu (Rom 12.1-8).

Există, totuşi, o poruncă ce le depăşeşte pe toate, sinteza tuturor poruncilor - iubirea de fraţi. Până acolo încât nimeni nu se poate scuza că neiubind pe fratele îşi împlineşte în vreun fel mandatul. Domnul Isus şi apostolii Săi au fost foarte clari în această privinţă (Ioan 13.34-35; 15.12-14; 1 Pet 1.22-23; 2 Pet 1.5-7). Chiar şi apostolul Pavel, în versetele 9-21 din Romani 12 şi continuarea lor din capitolul 13, vorbeşte despre anumite trăsături de caracter obligatorii pentru toţi credincioşii. Din nou, iubirea frăţească figurează în capul listei şi este liantul tuturora.

Dragostea să vă fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea-iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

SILVIU TATU

Slujirea anonimă

Cât valorează un câine? Întrebarea este atât de ambiguă încât nu vom ajunge la un răspuns satisfăcător fără clarificări suplimentare. Cât valorează un maidanez? ca sa fiu mai specific. De data aceasta poate ajungem la un consens: nu valorează mare lucru. Dar cât valorează un maidanez MORT?

Valoarea unei entităţi poate fi apreciată subiectiv în funcţie de importanţa sa pentru persoana mea sau, ceva mai obiectiv, în raport cu valoarea sa intrinsecă. Oare nu aici se încadrează poreclele pe care le acordăm semenilor, denaturând adevărul despre semenii noştri, exagerându-l sau minimalizându-l? Amândouă aceste judecăţi, însă, mă plasează pe mine pe poziţia de judecător, fără a lua în calcul propria accepţiune despre sine a entităţii evaluate. Şi cum aprecierea de sine variază în funcţie de numeroşi factori, pe care nu intenţionez să-i discutam acum, există o şansă reală ca judecata noastră să contrazică percepţia de sine a subiectului şi, probabil, chiar realitatea. Este destul sa observam că, de regulă, oamenii se apreciază pe sine ca valorând mai mult decât semenii lor, din moment ce nimeni nu este dispus a-şi pune pielea în joc pentru alţii. Cel puţin nu fără negocieri serioase. E adevărat, unii sunt mai zgomotoşi decât alţii cu privire la valoarea de sine şi, uneori, aprecierea de sine este vizibil deplasată.

Fără a epuiza galeria posibilităţilor unui asemenea discurs sa mai spunem ca mai pot fi unii care admit doar retoric o valoare inferioară celei pe care sinele avid o cere pentru imaginea sa. Probabil că cea mai renumita acceptare retorică a valorii reale de sine aparţine actualului Preşedinte al României care, pe când era doar candidat la Preşedinţie, recunoştea public că a fost şi el comunist. Remarca iterată cu acel prilej a constituit dinamită electorală şi a avut efectul scontat. În ciuda justeţei sale, însă, puţini se mai referă la ea. A fost doar un spot publicitar.

Merib-Baal (în traducere, Baal este avocat[ul meu]) a fost numele pus de Ionatan fiului său(referinţe: 2 Samuel 4.1-5.6-9; 9; 16; 19; 21.7-8). Moartea tatălui său şi dispariţia întregii spiţe regale l-a surprins pe Merib-Baal pe când avea doar de cinci ani. La auzul veştii, toată familia regală a intrat in panică şi s-a pus în mişcare pentru o evacuare rapidă. În acest context, doica responsabilă de îngrijirea lui Merib-Baal a căzut în timp ce purta copilul. Chiar daca nu i-a cauzat moartea, lovitura a lăsat copilul paraplegic. Invalidul a petrecut următorii ani departe de locurile natale, la curtea lui Eş-Baal-ben-Saul de la Mahanaim. După numai şapte ani, casa lui Saul a pierdut definitiv competiţia pentru tron în faţa lui David. Merib-Baal nu ajunsese încă la majorat când şi-a văzut toate visele spulberate şi a pierdut orice speranţă de mai bine. În plus, când David a cucerit enclava canaanită de la Ierusalim, şi a promis că ologii nu vor fi toleraţi în capitală, Merib-Baal trebuie să se fi văzut într-o situaţie fără ieşire.

Întrucât noul rege avea deocamdată alte priorităţi, era doar o chestiune de timp până când se va întoarce înspre familia lui Saul ca s-o extermine, credeau foştii roialişti. Daca nu cumva, între timp, vor fi dispărut de la sine. Temporar, Merib-Baal se bucura de un respiro deoarece Makir-ben-Amiel din Transiordania i-a oferit sanctuar în locuinţa sa. Din moment ce Iahvismul era din nou la moda, iar cultul lui Baal intrase în dizgraţie, până şi numele care-l evocau pe zeul canaanit căzuseră în desuetudine. Aşa a devenit Merib-Baal − Mefi-Boşet, un nume de ocară.

Surprinzător, când David s-a întors înspre problemele domestice, le oferă clemenţă supravieţuitorilor familiei lui Saul. Din păcate, prea puţini mai rămăseseră în viaţă. După cercetări oarecum superficiale, proprietăţile sunt restituite ad integrum lui Mefi-Boşet, deşi m-au existau încă şapte supravieţuitori ai familiei saulite. Aşa se face că dezmoştenitul olog şi milog, „câinele mort” cum se descria pe sine Mefi-Boşet, a ajuns din nou la curte, întreţinut de rege printr-o rentă viageră şi onorat ca oricare alt membru al casei regale. Această răsturnare de situaţie nu va fi, însă, şi ultima.

Anii au trecut şi, într-o dimineaţă, vestea izbucnirii unui război de secesiune a ajuns la curte. Absalom, fiul moştenitor al regelui, a declanşat insurecţia din Hebron. Pentru a-i proteja pe locuitorii capitalei, regele evacuează imediat cetatea. Zăbavnic, Mefi-Boşet pierde prilejul şi rămâne în capitală. La urma urmei, un infirm ca el nu ar fi avut nici un folos pentru David tot la fel cum nu reprezenta nici un pericol pentru Absalom. Slujitorul sau Ţiba, însă, înţelege mai bine conjunctura politica favorabilă şi, ca profitor ce era, printr-o interpretare politizată a absenteismului lui Mefi-Boşet, îi smulge lui David dreptul de proprietate peste terenurile acestuia.

După înăbuşirea revoltei, eşichierul politic de la Ierusalim suferă modificări dramatice. Loialităţile se schimbă din nou, iar vechile loialităţi trebuie reconfirmate. Pro-davidienii, de convingere sau de conjunctură, preferă să-l întâmpine pe rege la Iordan pentru a-l saluta ca învingător, iar Mefi-Boşet se afla printre ei. Cum adesea se întâmplă, „adevărul” are mai multe feţe. Versiunea lui Mefi-Boşet asupra absenteismului său respinge acuza lui Ţiba de a fi complotat împotriva lui David, o soluţie înfierată ca imorală pentru unul privilegiat de o asemenea manieră de rege. David se decide pe loc şi, retezând argumentaţia lamentată a lui Mefi-Boşet, îl repune în drepturi înjumătăţindu-i proprietăţile.

Deşi episodică, apariţia secundară a lui Mefi-Boşet în istoria lui David este valoroasă tematic. Dacă s-a putut vorbi despre continuarea genealogiei lui Saul până în perioada post-exilică, atunci aceasta s-a datorat descendenţei lui Mefi-Boşet. Prezenţa sa în istoria din Samuel slujeşte doar la descrierea caracterului regelui David. Contribuţia lui Mefi-Boşet demonstrează cu prisosinţă faptul că David este regele drept care îşi ţine legământul încheiat cu Ionatan, prietenul său din tinereţe, indiferent de turnurile istoriei. Totuşi, istoria lui Mefi-Boşet poate fi lecturată şi din perspectiva tipologică a individului lipsit de orice merit, care primeşte onoruri nevisate şi le păstrează în ciuda faptului că nu ştie nici măcar cum să le păstreze. Mefi-Boşet este recipientul harului regal fără a demonstra vreodată că l-ar fi meritat.

Mefi-Boşet este omul lipsit de perspectivă, care trăieşte din mila altora şi este la cheremul semenilor săi cu mai multa intuiţie şi curaj decât ale sale. Dacă ar fi avut posibilitatea să aleagă, poate că ar fi ales să se nască într-o familie fără importanţă politică, şi-ar fi repus picioarele în uz şi şi-ar fi ales singur slujitorii. Chiar dacă este un personaj imobil (şi la propriu şi la figurat), Mefi-Boşet impresionează pentru maniera exemplară în care îşi înţelege menirea. Cititorul se desparte de Mefi-Boşet prin cuvintele acestuia din urmă: „Să-mi ia regele chiar tot ce am. Ce contează este că Maria Sa Regele se întoarce acasă!” Mefi-Boşet şi-a înţeles statutul şi şi-a făcut ordine în priorităţi. A fost acuzat pe nedrept de Ţiba că ar fi conspirat împotriva regelui, însă David nu-l trece pe lista sa de complotişti transferată lui Solomon pentru rezolvare. Ar fi putut recurge la linguşeala pentru a obţine un loc la curte şi pentru a şi-l conserva. Deşi este un personaj schiţat relativ superficial, înţelegem totuşi că Mefi-Boşet este omul care nu cere nimic şi este mulţumit cu ce i se oferă. Locul său nu este în galeria fanarioţilor de teapa lui Ţiba.

Deşi olog, Mefi-Boşet trebuie să mobilizeze cititorul la slujirea tacită. Ce folos putea să aibă un paraplegic la masa regelui? Cu nimic mai mult decât un "câine mort". Cu toate acestea, Mefi-Boşet a fost şi a rămas icoana vie a lui Ionatan. David nu putea să se întoarcă înspre locul lui Mefi-Boşet de la masă fără să vadă în el pe prietenul tinereţii sale. Acolo printre comeseni, regele avea perpetuu prezenţa familiei şi a prietenilor săi. Treptat, rândurile lor s-au subţiat. Mefi-Boşet a rămas, însă, tot acolo. Imobil şi recunoscător. Tot la fel cum şi noi vom rămâne la masa Regelui nostru. Nu pentru merite imaginare, sau pentru merite fabricate din moştenirea Sa, ci pentru buna plăcere a voii Sale. Regele poate să-mi ia totul. Ceea ce contează cu adevărat este că am loc la masa Lui.

SILVIU TATU